Kate Morton, care prin prima ei carte a obtinut “New York Times BestSeller”.
The House At Riverton, povestea istoriei unei familiei de lorzi, vazuta prin ochii batranei arheoloage Grace Bradley, fosta camerista a celei mai mari fete a lordului Ashbury si sora nedeclarata a acesteia avuta de lord cu servitoarea de la conacul Riverton.
Nu am de gand sa fac o recenzie, se gasesc atatea pe net…vezi bestsellers
Mai degraba sa citez ceva spus de unul dintre personajele secundare, sotul lui Hannah, Theodore Luxton, in momentul in care l-a intalnit pe Robbie Hunter, poet boem, intors din razboi, om care nu si-a parasit spiritul de aventura:
“O sa va asezati cu timpul, a spus Teddy, pe masura ce imbatraniti. Si eu am avut morbul asta al calatoriei. Aveam tot soiul de idei, sa vad lumea, sa adun obiecte de arta si experiente.”
Din cate simt eu, cartea asta e in mare parte despre moarte, iar Hannah, personajul principal, observa cel mai bine acest lucru. Cat timp era in Londra, merge intr-o seara la ghicitoare, de unde e data afara fara a i se spune ce ziceau cartile. Confesandu-i-se lui Grace, Hannah: “A incercat sa-mi citeasca in palma, dar n-a vrut sa-mi spuna nici ce vedea acolo. A zis ca nu stie ce inseamna, ca e neclar, dar mi-a spus un singur lucru: ca moartea se tine de mine si ca trebuie sa ma pazesc.[…] Stiu ce-a vrut sa spuna! Mi-am dat eu seama.[…] Asa ma simt. Sunt moarta pe dinauntru. Simt asta demult. Ca si cum as fi murit si tot ce se-ntampla pare a fi visul ciudat si ingrozitor al altcuiva.”
Revine la viata abia in momentul in care se indragosteste de Robbie Hunter.
De asta mi-e teama. De oamenii morti din jurul meu, dar mai ales de moartea mea. Cei trei frati, Hannah, David si Emmeline, jucau cand erau mici Jocul, prilejul lor de a visa, de a-si imagina, de a vizita lumea si de a gasi aventuri. Hannah era Nefertiti si visa sa cutreiere lumea, sa cunoasca oameni si locuri. In schimb moare, alaturi de un sot pe care nu-l iubeste si care ii limiteaza toate visurile pe care le-a avut vreodata.
Oare cati dintre noi au puterea de a spune “Nu” si de a-si urma visurile? Oare cati ne oprim in noroiul civilizatiei pe care o cunoastem si ne ucidem visurile pentru iluzia unei bunastari vremelnice?